Cărţile citite pot fi bune sau proaste, însă pentru unii ele intră mai degrabă în sistemul cu cât mai puţine cu atât mai bine. Pentru ei referinţele ar fi cărţile de generalizare, sau cărţile proaste. A citi trece dincolo de motorul de căutare pe net (oricare ar fi el). Fenomenele sunt analizate, privite, re-cunoscute…şi până la urmă apar cărţi.
De exemplu se pot face paranteze…
(Un fenomen nu apare din senin niciodată. Se poate observa cu uşurinţă că un domeniu ca istoria religiilor este unul deosebit de sofisticat. Cerinţele pentru a face cercetări în acest domeniu au fost la un moment dat enumerate de Mircea Eliade. Savantul român plasa istoricul religiilor la intersecţia mai multor domenii (în special de specializare), pentru ca în final istoricul religiilor să se ridice deasupra acestor domenii. Interesant este că modalitatea menţionată de Eliade viza în principal cunoaşterea „rezultatelor” din celelalte domenii. Punctul forte al opiniei vehiculate de Eliade era pe atunci, ca şi acum, la modă, şi anume interdisciplinaritatea. Numai că vizând un aspect ca acesta istoricul religiilor tindea nu numai să se regăsească pe sine prin contactul cu „celălalt” (din altă cultură), cât mai ales să-şi disperseze eforturile în mai multe direcţii. Cum apare până la urmă ceea ce este istoricul religiilor? Ce îl face să fie ceea ce este?
1. Istoricul religiilor cuprinde în sine un cercetător cu mai multe preocupări asupra aceluiaşi fenomen (în speţă cel religios). El este istoric, fenomenolog şi hermeneut al religiilor, el se specializează mai mult metodologic – o specializare microscopică (este într-o continuă perfectibilitate) este viabilă pentru perioade de timp scurte şi spaţii restrânse (aceasta are de partea ei o doză în plus de siguranţă în faţa „generalizărilor” de orice fel). În cazul „specializării generale” (dacă poate fi numită aşa) ţinta istoricului religiilor este una de ansamblu ( mai mult decât atât, ea trasează şi pune în ordine micro-monografiile religioase).
2. Metoda sa de lucru trebuie să rămână în sfera de cercetare a fenomenului religios. Problema metodologiei rămâne una foarte spinoasă. Există unii care se ocupă de istoria religiilor şi unii care se ocupă de cei care scriu istoria religiilor.
3. Istoricul religiilor preconizat de Eliade ca pe un ideal trebuie să fie mai mult decât o idee. Pentru a ajunge la realitate acest ideal are nevoie de o şcoală. Încă nu există o şcoală de istoria religiilor.
Pentru mai multe detalii privitoare la ideile lui Eliade cele mai bune surse rămân deocamdată doar cărţile sale.)
Filed under: Cărţi | Tagged: Cărţi, Eliade, Istoria Religiilor
Cine mai citeste azi carti, poate savantii, lumea de azi e de trait, de transformat, ca o jucarie pentru mintile ce au curaj sa de-a foc unei suburbi pariziene, pentru mintile care au curaj sa arunce si sa retraga resurse de pe piata financiara, pentru cei care au nesabuinta de a declara monopol de piata sau pentru cei care pot dicta cota de petrol ce va intra pe piata. In rest totul e desertaciune, academism, si un paravan de fum colorat pentru ringul de dans unde lumina si muzica o pun cei ce detin mijloacele financiare. Marx e un mic copil, impotriva implinirii profetiilor sale s-a inventat industria de distractii, a carei produse le consuma deopotriva cei bogati si cei saraci, cei educati si cei ignoranti, plebea si postneoburghezia si toate astea, in special in Occident, respectand legea. Hrana, sex, droguri, distractie, chat si ecologie, restul e desertaciune!
Si asta o spun pentru ca am convingerea ca orice revolutie nu e decat un videogame.
Micule anonim…opinia ta sa se faca auzita puternic printr-o dinamizare intelectuala multiforma si febrila.