Bibliografia poate fi înlocuită de unii cu aberaţii şi speculaţii, dar lectura nu poate fi suplinită cu nimic.
Este trist (neştiinţific) că Ricoeur sau Gadamer sunt folosiţi chiar dacă nu merg la orice (cercetare) şi oricând (în timpul cercetării). Teoretizarea hermeneuticii, în sine, este constructivă, dar trebuie să ne delimităm în mod clar obiectul cercetat. Atunci când se declară un obiect de studiu (o monografie pe Ricoeur, Gadamer, etc.) putem să ne folosim în mod exclusiv de ei.
Putem lua doar nume mari pentru a ascunde lipsa de lecturi, e una dintre modalităţile prin care putem să ne ascundem în spatele lor cu o lejeritate teribilă. Acest aspect se observă la unii dintre cercetători, tineri savanţi, care amestecă lucrurile dintr-o crasă lipsă de metodologie. Atunci când se atacă frontal un subiect de cercetare nu rămâne loc pentru jumătăţi de măsură, sau pentru lamentaţii puerile.
Oricum, lectura este obligatorie, iar scrisul este rezultatul final. Repet, finalitatea vine după ce un drum a fost parcurs cât mai mult.
Riscul apare atunci când îşi prind urechile şi nu mai au ce face. Esenţial este să citeşti scrierile lui Ricoeur sau Gadamer pentru că ai multe de învăţat de la ei. După ce înveţi să-i citeşti poţi să speri că în timp vei ajunge să scrii despre ei.
Filed under: Polemice | Tagged: bibliografie, H.-G. Gadamer, hermeneutica, lectura, P. Ricoeur
